Nush cum, printr-o minune m-am hotarat sa ma duc la bunici (si asta fara sa ma trimita tata sau sa ma roage mama). Mereu drumul pana acolo a fost o adevarata aventura asa ca surprizele nu au intarziat sa apara...
Soferul (mereu se rezuma totul la el) un tip foarte indraznet de altfel, probabil ca s-a obisnuit cu lumea de la sat, (oamenii sunt mai umili) incerca si el (ce anume nu am apucat sa imi dau seama) sa se bage in seama (fara rezultat insa). Cum nu da bilete (nush de ce) am platit si am asteptat sa plece...(si am asteptat ...si am asteptat insa asta avea sa fie doar inceputul...). Intr-un final cand microbuzul era plin evident..am plecat (insa nu am apucat sa ma bucur) cateva statii mai incolo a urcat un domn (trecut probabil si de a 4 a tinerete) iar eu respectuoasa am cedat locul (cu gandul ca avem de mers doar 12 km...). Am mers hodoronc tronc mai ceva ca sardelele...(soferul a tot oprit si au tot urcat si au tot urcat de mai mai nu ne-a impins cu piciorul...insa deh detalii) probabil nu eram eu invatata. Cum nu imi place sa ma cert cu lumea asa aiurea...am zis ca pot rezista 20 de minute pana ajung...(insa aveam o parere prea buna despre mine) Ceea ce nu stiam eu era ca la Romani (culmea ca asa se cheama satul natal al tatalui meu) merge ultima data microbuzul...dupa ce face toate satele din prejur (minunat nu), insa rabdatoare cum sunt am respirat adanc si am tacut (asta pentru ca nu stiam ce ma asteapta).La urmatoarea statie insa a urcat un trib de colorati (nu am nimic personal cu ei) cu un parfum specific si vocabular pe masura...ingramadeala indramadeala da nici chiar asa mi-am zis si evident am inceput sa ii zic soferului ca ar fi o idee minunata sa coboare si sa ne impinga putin cu piciorul poate asa mai incapem inca pe atatia...el insa cum nu e obisnuit ca cineva sa ii zica ceva avea impresia ca pff vezi Doamne am pazit impreuna gastele si acum nu ar fi ceva neobisnuit sa ne tragem si de sireturi...mi-a trantit o replica scurta..(putin dezamagit ca exact eu imi gasisem ca comentez...) si a inceput sa pretinda ca ploua... Asta insa pana la urmatoarea statie cand in loc sa mai coboare cineva mai incercau cateva persoane sa urce (minunatul domn caruia ii cedasem locul zambea pe sub mustata..probabil stia de la bun inceput ce ma astepta).
I-am zis frumos ca nu suntem caini ci oameni iar la raspunsul lui hotarat ca stie i-am zis simplu ca ar trebui sa ne si trateze ca atare...surprinderea mea a fost foarte mare atunci cand o doamna...de o varsta respectabila mi-a aratat ca ei ii cam place sa fie tratata asa...a zis ca toata lumea vrea sa urce si se grabeste (in conditiile in care am facut 12 kilometri intr-o ora jumatate...nush cum reuseste ea sa se grabeasca dar nah...sincer acuma cred ca si pe jos ajungeam mai repede si mai teafara..) asadar am presupus ca sunt singura nemultumita si ca e ceva in neregula cu mine...asta pana cand la urmatoarea statie unde au coborat cativa si au urcat inca pe atatia un domn mai istet a refuzat sa urce spunand ca mai bine merge pe jos pana vine urmatorul. (foarte buna ideea)
Atunci mi-am dat seama ca acelor oameni le place sa fie tratati asa...deoarece nimeni nu spune nimic...intre timp ma sunase si mama pentru ca nu stia de ce nu mai ajungeam. Evident a fost si o parte buna...am vazut toate satele de prin-prejur...(norocoasa de mine) minunat nu...(nu aveam de unde sa stiu ca pentru 4 sate e un singur microbuz)
Nici nu as putea sa descriu frumosul mod in care am fost tratata...simteam cum piciorul imi era strivit de un altul care din aceleasi motive ca si mine nu putea sa si-l retraga ...cum coastele imi erau strapunse de un cot cum respiram un aer imbaxit de transpiratie, alcool, tigani, saci, picioare, vaca, oi si alte frumoase parfumuri...
Bunicii insa m-au asteptat cu drag...si faptul ca i-am vazut a facut ca totul sa fie uitat (macar pe moment) si in fata lor m-am simtit neputincioasa...un sentiment greu de explicat...
Ii priveam asa si ma simteam legata la maini deoarece imbatranesc si nu pot schimba asta..bunicu (care acum arata ca Mos Craciun- cu barba alba si par mai lungut) e mereu pasiv si parca mereu se gandeste la ceva...undeva departe...are probleme cu auzul insa mereu constat ca aude cand vrea chiar si soaptele...ma uimeste optimismul de care da mereu dovada ci pofta de viata...insa au imbatranit si nu pot schimba cu nimic asta...
Imi aminteam cum atunci cand eram mai mici ne adunam toti nepoti si faceam claca la scos cartofi (sau la pus dupa caz) la cules struguri sau plivit ceapa... diferite activitatii de genu...acum insa s-a cam spart gasca (si e firesc) acusi mergem la nunti iar eu am ramas....sa tanjesc uneori dupa acele vremuri...
La intoarcere mi-am rugat o prietena sa ma duca...deoarece eram convinsa ca nu mai rezist inca un drum...
PS Ce nu imi iau eu carnetul...hmmm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu